Hăţişuri

Mă afund tot mai mult
În ochii tăi mişcători
Gata mereu
Să mă umple de tine.
Mă întreb, dacă încă mai sunt,
Sălbatică rază de soare,
Jucând printre crengi de salcâm?
-E totul departe de mine,
Şi gându-i
Cenuşă spulberată în vânt.
Strivit sunt de pleoapele tale,
Aş vrea să colind,
Prin hăţişuri de suflet deschis,
Să culeg cuvinte de câmp,
Pe care, apoi, contemplând,
Să ţi le-aştern la picioare.
Te privesc,
Ca într-o sfântă zi de duminică
Cu flori de gheaţă la geam,
Când arde focul în sobă
Mocnit,
Si mă-ntreb
Cât din mine mai am?
Mă afund tot mai mult,
În ochii tăi mişcători,
Gata mereu,
Să mă umple de tine.

Ireversibil

sunt în aceeaşi noapte de tine departe,
de drogul numit - tu
ştii, mult timp am avut
pe buze
amprenta sărutului tau,
parfumul buzelor tale,
ale stingherelor dimineţilor mele...
te întreb daca eşti,
celulă cu celulă
eu, mereu îndoitul
cel-ce-neagă iubirea
ca şi cum ecoul mugetului ei
ar fi răpus printre ziduri
tăcerea demult.
…nu…
nu-mi spune ca îţi pasă
n-aş fi sperat nimic mai mult.
de-albastrul zării, n-ai întrezărit apusul
şi nici noaptea
ce urma,
printre stele căzătoare
căderea noastră
spre stele...

Mă-ntreb

Şi dacă ochii şi-au pierdut privirea,
Mă-ntreb ce e frumos,
Dincolo de zarea îndepărtată,
Aşteptând, să fie descoperit?
Şi dacă buzele şi-au pierdut cuvântul,
Împietrindu-l,
Mă-ntreb, cum va răsuna ecoul,
În inima ta,
A celor ce-ţi voi spune?
Şi dacă iubirea, şi-a pierdut plăcerea,
Mă-ntreb, cum vei înfrâna fiorul,
Ce te-ndeamnă la păcat?
Şi dacă tristeţea, apatică,
Şi-a pierdut speranţa,
Mă-ntreb, cum vor trece clipele,
Prin care viaţa se scurge?
Şi dacă, dincolo de zarea întunecată,
Nimic nu e frumos,
Doar cuvintele, nerostite,
Ale iubirii, înfrânate,
Nimic nu e păcat;
Mă-ntreb, de ce e,
Atâta tristeţe, între noi?
Şi dacă nimicul, şi-a pierdut sublimul,
Mă-ntreb, ce mai avem,
Din ceea ce suntem,
Şi ce ne mai rămâne,
De pierdut?…

Cand am vazut topicul ma intrebem ce hatisuri or fi aici. Interesante versuri, desi ma aflu intr-o perioada in care nu prea apreciez poezia si nici nu place sa citesc ( nici chhiar autorii mei preferati) si deci nu pot face o apreciere prea buna.

V-as sugera sa schimbati titlul topicului in ceva gen "Creatii personale - Adrian" si sa puneti titlul fiecarei poezii in mesajul cu poezia. Daca il scrieti la titlul mesajului ( acest camp puteti sa-l lasati gol) se cam pierde din vedere.

MNiko a scris:Cand am vazut topicul ma intrebem ce hatisuri or fi aici. Interesante versuri, desi ma aflu intr-o perioada in care nu prea apreciez poezia si nici nu place sa citesc ( nici chhiar autorii mei preferati) si deci nu pot face o apreciere prea buna.

V-as sugera sa schimbati titlul topicului in ceva gen "Creatii personale - Adrian" si sa puneti titlul fiecarei poezii in mesajul cu poezia. Daca il scrieti la titlul mesajului ( acest camp puteti sa-l lasati gol) se cam pierde din vedere.

Schimbat, am pus titlul volumului in lucru, sar'mana!

Imi place titlul volului. Succes cu terminarea lui.

MNiko a scris:Imi place titlul volului. Succes cu terminarea lui.

Doamne-ajuta, sar'mana!

Întrebări

…Atât de multe de pierdut,
Pentru care să merite să pleci…
Doar inima poate alege
Care dintre idealuri,
Merită sacrificiul suprem?
O vizita înlăuntrul tău
Te va edifica.
Şi poarta ce-o deschizi,
Iubirii închisă e.
În secolul tăcerii,
Doar moartea e stăpâna
Trupurilor ce zac pustii.
Ridică-te şi plângi,
Ca bestia din tine să piară.
Fie ca lacrima,
Răul din tine să-l ucidă.
Nimănui şi de nimic nu-i pasă.
Merită să pieri pentru un vis?
Sau merită visând să pierzi!

Nefericire

Încet-încet misterul, cum se destramă ceaţa,
Se risipeşte din clipele iubirilor ce-au fost,
Şi-n lacrimi, adevărul îşi arată faţa,
Plătind minciunii al judecăţii cost.

O viaţa se destramă, iar alta reîncepe.
Îmi ceri să uit, să iert, dar nu mai pot pricepe,
Cum as putea să uit, când nu este dorinţă?
Ce as putea să iert, de nu este căinţă?

Am obosit sa caut iubirea-n vorbe seci,
Prin suflete împietrite-n egoul preamărit,
As vrea ca pentru totdeauna din viaţa mea sa pleci,
Sa uit, să iert c-am rătăcit pe-un drum greşit.

Uitarea-n lacrimi şi durere se topeşte,
Îmi spui că-ntotdeauna m-ai iubit fără rost!
Pe mine doar nefericirea mă iubeşte
În amintirea iubirilor ce-au fost.

Când

Când speranţa nu mai e
Dorinţa a murit;
Când dorinţa nu mai e
Visul a pierit.
Când visul nu mai e,
Focul s-a stins
Şi viaţa nu mai e;
Iar în locul ei,
Un gol imens, frumos,
Împodobit,
Ne e trăirea.
Iar dacă goală ne e viaţa,
Iubirea nu mai e…
Nu poţi împǎrţi goluri
Din iubire,
Cum nu poţi iubi,
Tu, fără sentiment.
Iar când nici măcar sentiment
Nu mai ai,
Te-ntrebi,
Ce rost mai are totul?

Colind peste noapte

Răsar peste nopţi,
Cu noaptea in suflet, hoinar,
Un astru, în timp,
Stins, lucid şi bizar
Mă scald in lumini
Ce nu-mi aparţin,
Îmi joc rolul cu jale,
Mereu spre apus.
Ce jalnică noapte,
Ce jalnic blestem!
Căci acum sunt cu tine
Alături.
Te am, nu te strig,
Nu te chem
Căci nu mi-ai răspunde.
Nu te am,
Căci lacrimă din lacrima ta
De mult n-a mai curs
Şi nici nu va curge!
Ce tragic blestem!
Hoinar peste noapte sunt eu
Şi de noaptea din tine
Mă tem,
Mă tem mereu,
Mă tem…

Frumoase versurile, Adriane, succes!Abia azi am reusit sa ajung pe aici si le-am citit, adevarul e ca sunt o pasionata de poezii, de scrisul si cititul lor, tine-o tot asa!

Daca iti plac, mai am ceva-ceva! Am avut totusi o retinere sa postez prea multe.

Contur

Eu nu pot să dărâm
Ce încă n-am clădit,
Din resturi de iubire,
O amintire vie,
A clipelor ce-am pierdut,
În negura prea deasă a uitării.
Şi nici n-aş avea cum,
Când zarea despărţirii
Ti se-arată. Pe drum,
Doar lacrimile vorbesc,
În calea- ndepărtatului postum,
Când totul piere, ca un fum,
În urma vântului etern,
Şi-un simplu te iubesc,
Nu e de-ajuns
Să mai clădească încă ceva.
Deşi în întunericul de nepătruns,
Obscuritatea doar lumina o pătrunde…
Privind aievea
La ziua de mâine,
Când vom mai zidi în amintire,
Pierdutele cărări,
Ale clipei care vine…

Din urmă…

În urma rece încă ne mai vin,
Sălbatice raze de soare pe ape,
Jucându-se mereu cu cerul senin,
Ce-mi spulberă speranţa departe.

Din urma pierdută încă ne mai vin,
Copii ce-si aşteaptă ziua de mâine,
Privind cum părinţii cu suflet străin,
Se schimbă pentr-o bucată de pâine.

Din urmă zadarnic încă mai vin,
Speranţe ce se-aud de departe,
Suspina-vom la ţărmuri visul marin,
Navigând pe corabia iluziilor moarte.

Putem să mai disperăm încă o vreme,
Păstrându-ne regretele în ochiul plin,
Să amintească prezentului fantasme,
Ce din urma lăsată încă ne mai vin.

Dor

Văd lacrimile tale,
Ce-ncearcă să mă oprească din mers,
Şi-apoi, deodată,
Un dor mi se face,
Şi continui iubind într-un vers.
Privesc cu durere,
Regretul din sufletul tău,
-O urmă pierdută speranţei-
Ce-o caut în lacrimile tale,
Mereu.
Îţi spun că sunt eu,
Am venit lângă tine,
Dar tu continui, tăcând
Să priveşti,
Plângând o iubire stinsă de mult,
Şi-mi spui,
Că totul a fost în zadar!
Mă ridic de pe scaun
Şi plec,
Oferindu-ţi o floare în dar,
Căci florile mor,
Într-o vază uitată,
Sfârşite într-un târziu
De timp, întuneric şi apă…
Tu încă mai plângi
Dar nu mai încerci
Să mă opreşti iar din drum
Şi apoi, deodată,
Un dor mi se face,
Şi te sărut cu durere,
Te pierd într-un vers.

Drumul

Se risipeşte forma
Încet, ca printre stele
Ce-şi răsucesc limfatic
Emblemele pe cer
Şi-ascult cum dintre tandre,
Tristeţi ce mă-mpresoară,
Doar una îmi cuprinde
Luminile stingher.
Divină-i doar chemarea
Spre-a pururea-i grădină,
Ce-i străjuită falnic
De brazi şi tei sau plopi,
Seducători ca viaţa
Pândită prin unghere,
De-obscure bucurii,
Ce pâlpâie şi pier.
Şi cât timp să mai rămână
Înghesuit prin zile
(Secunda a decăzut
La bursa timpului pierdut)
Până plecat voi fi
Real, iremediabil, ireversibil?
Nu plâng…
Tu nu-nţelegi de ce
Când încă printre lacrimi
Eu nu mai pot să aştept!

Drumul nopţii către zi

Ziua e doar drumul cǎtre noapte,
Noaptea-i doar popasul cǎtre zi,
Doar speranţa e acum o punte,
Din ce-a fost mereu spre ce va fi.

Mă iubeşte doar pustiul,
Şi nimic n-am de pierdut.
Viaţa mea toata-i nimicul,
Ce sfârşeşte orice-nceput.

Doar îngheţu-i suveran,
Peste simţuri zi de zi,
Nu e treacăt peste an,
Din ce-a fost, spre ce va fi.

Frământări nocturne

Aprinsul întuneric e-al nopţii care vine.
Mă zbat între visare spasmodic ca un mort,
Şi nu ştiu printre gene ce licăr mai rămâne,
Când vinovat absolv tăcerii ultim ort

Abisuri mă aşteaptă când încă pentru mine
Orbecăirea zilei e ţelul meu suprem
Nu-i linişte sau pace, nici loc pentru mai bine,
Când laurii virtuţii sunt puşi pe un catren.

Mi-am rezervat eu însumi un loc pentru-a mă cere,
La sufletu-ţi fierbinte când rece mă topesc,
Şi văd fără speranţă că nu mai am putere,
Să-ţi spun în nebunia vieţii acum, că te iubesc.

Mi-e teamă chiar de ziua ce va începe mâine,
Din întuneric umbra iubirii s-a desprins
Şi patima tăcerii prin lipsă mai rămâne,
Să suplinească golul ce visul mi-a cuprins.

Cădere

Zadarnic fulgii speranţei
Încearcă s-acopere
Hăuri
Peste care nu putem trece
Ninge
Dureros de pustiu…
Şi dincolo,
Cine ştie ce mai e dincolo ?
Puţină lumină,
Prea multei bezne
Din noi,
- Mereu începuturi.
Dureros de pustii…
Şi liniştea
Trupurilor noastre,
Ce încearcă să delimiteze
Masiv barajul
Torentelor de gânduri albastre, e
Dureros de pustie.
Ce-ţi pasă
De urmele paşilor
Dinaintea
Căderii noastre în gol?

Apatie de august

Lacrima ce-mi spală obrazul, mi-l iubeşte,
În amintirea clipelor ce-au fost.
Doar lângă tine singurătatea are rost,
Şi tot ce-ncerc să construiesc, se năruieşte.

Amare focuri astazi zac mocnit,
În pâlpâiri de ceară fierbinte mă apasă,
Din visul meu tu ai plecat aşa cum ai venit,
Spulberându-mi idealul de "acasă".

Ţi-am spus de multe ori iubito, “te iubesc”
Şi-a fost adevarat dar nu mai pot,
Am obosit tot încercând să-ţi amintesc,
Că aş putea renunţa oricând, la tot!

Am fi putut umbla pe drumuri nebătute,
Am fi putut să ne clădim un vis,
De n-am fi 'nceput, sfârşind atâtea lupte,
Ce dragostea din suflet mi-au ucis!

Apă şi foc

În mine râuri-râuri curg şi valuri se ridică,
Spărgându-se de abisale ţărmuri neumblate,
La mine-n suflet zarea a devenit prea mică,
Sentimentele de împlinire prea de mult uitate.

Răsar uneori ca florile de colţ, din loc în loc,
Pe culmi nebănuite încă lauri caut să adun,
E apa cea din care sunt făcut, iar nu din foc,
Pe ţărmuri mi-am găsit poteca, nu un drum.

În marea mea se odihneşte un petic de cer,
Creste de valuri rătăcite se întorc din larg,
Când din pustiuri luna le-a chemat în prag,
Să umple iar singurătatea ţărmului stingher.

Şi-acum, din craterul amurgului încins,
Zadarnic se mai zbate în văzduh tăcerea.
Când obscură, lumina nopţii nu s-a stins,
Doar lacrima iubirii şi-a pierdut puterea.

Sfârşit

Îmi bat în tâmplă ani în şir,
De agonie , de delir,
Şi-mi pare iar ca mă găsesc,
În patul tău şi m-amăgesc,
Că poate-am fost şi noi cândva
Şi vom mai fi,
Eu, fericit în lumea ta,
Tu, fericită-n lumea ta,
Dar n-a trecut măcar o zi,
Ca încercând să mă-nţelegi ,
În lumea mea, să te aşezi
Şi mă gândesc la tine, doamnă,
Mă simt bătrân, cǎci ani în şir,
De agonie şi delir,
M-au măcinat şi-ntr-un sfârşit,
Eu am plecat,
Tu n-ai venit.

Rugăciune

Când bolta nopţii se deschide,
Ranind în vis un trup stingher,
Îmi şterg pe buze lacrimi calde,
Şi aud cum curg cuvintele spre cer.

Mă cer iubiri neprivegheate încă
Şi ne-ngropate în ore sau mister,
Fantasma lor în faţa ochilor îmi joacă
Şi buze calde încă mă mai vor.

Deşart e totul, nimic nu e destul,
Să-ţi stăpânească foamea ne-mblânzită,
Cǎci uite, vezi, acum în egoismul
Tău, îmi lăcrimează inima rănită.

Şi niciodată n-am să pot destul
Să mai răsar de-aici, de pretutindeni,
În palma ta n-am să mai fiu fulgul,
Din taina celor mai trecute ierni…

Ce stai sălbatic între doar şi poate,
Dispersându-mi simţămintele prin vene?
Tu crezi că e destinul ce străbate,
Prăpastia ce-mi picură prin gene?

Dl.Mironescu, felicitari ptr talantii primiti!